Doamna profesoară, cum se face că ați ales profesia aceasta?  

Probabil e un raspuns banal, pe care îl dau mulţi profesori şi învăţători: mi-am dorit acest lucru de când eram mică. Dar sub aparenta banalitate a acestui răspuns se ascund lucruri care ne fac sa fim privilegiaţi, noi cei care ne-am dorit din copilărie aceasta meserie. Dorinţa aceasta presupune că am avut şansa unor întâlniri cu dascăli minunaţi, care ne-au făcut să vrem să fim ca ei. Şi eu am avut o învăţătoare şi câţiva profesori care m-au fermecat şi datorită lor s-a conturat acest vis. Totul a început, aşadar ca un vis, ca o joacă de-a şcoala în care păpuşile erau elevii, poate prea cuminţi, cărora eu le explicam diverse lucruri.

Din experiența dumneavoastră  cu sistemul românesc de învățământ, dacă ar fi să alegeți din nou ați mai alege profesia asta?

Cu siguranţă, da. Cred că în fiecare zi suntem liberi să alegem orice altceva. Dacă nu o facem, înseamnă că asta ne dorim cu adevărat. Eu asta îmi doresc, în mod sigur.

Cât de greu este să lucrezi cu studenții din ziua de astăzi?

Nu mi-a fost niciodată greu să lucrez cu studenţii. Problema mea a fost întotdeauna dacă eu însămi reuşesc să mă ridic la înălţimea aşteptărilor lor, dacă reuşesc să le stârnesc curiozitatea suficient de mult încât să accepte “călătoria” într-o lume a unor răspunsuri posibile, cât mai convingătoare prin complexitate, prin amploare, prin adâncimea viziunii, însă niciodată absolute, pentru că în acest domeniu al ştiinţelor limbajului nu pot exista adevăruri absolute. De asemenea, eu nu fac distincţie între “studenţii din ziua de astăzi” şi studenţii din anii trecuţi. Nu am sesizat niciodată vreo diferenţă majoră nici în sens negativ, nici în sens pozitiv între “generaţiile” de studenţi cu care am lucrat. Nu pot spune că unele generaţii sunt mai interesate, mai motivate, mai implicate decât altele. Ceea ce încerc eu întotdeauna să descopăr în sălile de curs, în fiecare student în parte, este esenţa modului de a fi student: acea energie perpetuă care caută în permanenţă (de multe ori fără ca măcar să conştientizeze acest lucru) să fie stimulată, hrănită mai mult cu interogaţii, decât cu soluţii, să fie provocată în găsirea unor răspunsuri. Iar această esenţă este aceeaşi în toate generaţiile de studenţi. Depinde de noi, de profesori, în ce măsură reuşim să îi facem pe studenţi să ne dezvăluie această esenţă, în ce măsură reuşim să îi descoperim astfel.

Cum vedeți învățământul de astăzi comparativ cu generația din care ați făcut Dumneavoastră parte?

Eram studentă în anul II, în 1989. Aşa că fac parte din generaţia care a experimentat şi învăţământul din perioada totalitară, şi pe cel din perioada democratică. Diferenţele sunt uriaşe. Sistemul de învăţământ de dinainte de ’89 era extrem de rigid din foarte multe puncte de vedere. O să menţionez doar aspectul referitor la admiterea la liceu sau la facultate. Locurile erau foarte puţine, examenul de admitere era extrem de dificil şi presupunea o pregătire riguroasă, iar concurenţa era foarte mare. De exemplu, la Litere erau 25 de locuri la Română, 20 de locuri la Engleză şi 20 la Maghiară. Acestea erau singurele secţii la Facultatea de Filologie din Cluj. Facultaţi de Filologie mai erau la Bucureşti, Timişoara, Iaşi şi Craiova. În aceste condiţii nu ţi se oferea decât o singură şansă: câştigai sau pierdeai, reuşeai la examenul de admitere şi deveneai student sau picai şi mai învăţai un an pentru examen. Nu exista situaţie intermediară: nu erau locuri cu taxă, nu exista posibilitatea de a opta pentru o altă universitate, deoarece examenul de admitere se susţinea în aceeaşi dată la toate universităţile. La fel era şi în cazul învăţământului liceal. Dacă picai la examenul de admitere, erai repartizat la un liceu unde nu se ocupau locurile, de obicei la licee slabe, cu profil industrial sau agricol. Nu conta media obţinută şi nu aveai posibilitatea de a opta în funcţie de medie, aşa cum e azi. Aşadar, era un sistem drastic, rigid, dar care te constrângea să înveţi. Sistemul te obliga să înveţi enorm, pentru a putea depăşi aceste obstacole ale admiterii şi a putea obţine statutul de student. De aceea, studenţii din acea perioadă erau foarte puţini şi foarte bine pregătiţi. Astăzi constrângerile nu mai sunt atât de mari, aproape că nu mai există. Orice absolvent de liceu poate deveni student dacă doreşte acest lucru. Astfel, apare problema calităţii învăţământului universitar. Universităţile de stat cu tradiţie nu se abat de la standardele înalte ale calităţii învăţământului. De aceea, cred că este absolut necesară o ierarhizare a universităţilor si a programelor de studii  din România.

Cum credeți că va evolua sistemul de învățământ românesc în următorii 10 ani?

Din fericire, cadrul rigid care se numeşte “sistem” este “umplut” de oameni. Întotdeauna a fost aşa şi de aceea nu s-a prăbuşit. Dacă aceşti oameni sunt oneşti, motivaţi şi pasionaţi, fie că sunt profesori sau elevi/studenţi, învăţământul va fi performant, indiferent dacă sistemul este corect sau incorect, aberant sau coerent, promotor al calităţii şi al valorilor reale sau, dimpotrivă, subjugat unor interese ale politicienilor care susţin fabricile de diplome şi acoperă  formele cele mai degradante şi ruşinoase de plagiat. Învăţământul românesc a fost, este şi va fi salvat de Oamenii care îl reprezintă, profesori, elevi şi studenţi, de conştiinţa lor, de implicarea, onestitatea, dăruirea şi exigenţele înalte care îi ghidează.

Sunteți de acord cu sistemul de admitere pe bază de dosar sau examen?

Atâta timp cât o diplomă obţinută la Universitatea “Babeş-Bolyai” are aceeaşi valoare cu una obţinută la o universitate obscură, cred că un examen de admitere nu îşi are rostul. O selecţie riguroasă a studenţilor pe baza unui examen de admitere are sens doar dacă prestigiul universităţii este recunoscut nu doar implicit, ci şi explicit, instituţional, printr-o ierarhizare a universităţilor şi o recunoaştere a superiorităţii valorice a unei diplome obţinute la o universitate de prestigiu în raport cu o diplomă obţinută la o universitate oarecare.  Oricum, chiar dacă sistemul de admitere este pe bază de dosar, este dovedit faptul că studenţii care optează pentru universitatea noastră sunt aceia care au o motivaţie puternică de a învăţa, care îşi asumă rigorile unui învăţământ de calitate cu toate exigenţele lui şi nu urmăresc obţinerea unei diplome într-un mod facil.

În Ungaria s-a introdus o lege care cere studenților care termină facultatea la stat să lucreze timp de 5 ani la stat. Credeți că o astfel de lege ar avea șanse și în România?

Probabil că ar avea şanse, dar nu mi se pare corect să se limiteze libertatea de opţiune a absolvenţilor, chiar dacă statul a cheltuit pentru pregătirea lor. 

Aveți o amintire care v-a rămas întipărită în minte din profesia Dumneavoastră?

Am foarte multe amintiri frumoase. În fiecare zi mă întâlnesc cu tineri plini de entuziasm, îndrăgostiţi, pentru care viaţa nu este o rutină, ci o permanentă descoperire a unor întrebări esenţiale, în fiecare zi mă întâlnesc cu căutători de sens, cu exploratori ai unor spaţii ştiinţifice sau ai unor lumi imaginare, astfel încât fiecare zi este o amintire care îmi rămâne întipărită în minte.

Ce le urați cititorilor noștri?

Le urez ca felul în care se simt acum, în perioada studenţiei, să devină o stare de spirit pentru toată viaţa. Să nu piardă nimic din intensitatea trăirilor de acum. De asemenea, le urez mult succes în sesiune!

 Sursa foto : facebook.com