„Sion Sono este eroul celei mai explozive retrospective din istoria TIFF-ului. Iconoclast, provocator și imposibil de inventiv, acest enfant terrible al filmului japonez contemporan trece cu o ușurință uluitoare de la un gen la altul și-ți trage covorul de sub picioare exact atunci când crezi că i-ai prins șpilul. Filmele lui nu seamănă unul cu altul, deși le face pe bandă rulantă, și respiră grație, groază, contradicție și exces prin toți porii. Puțini au vorbit însă despre dragoste așa cum a făcut-o el în capodopera Love Exposure. Spirit eminamente liber, Sion Sono este la TIFF 15 ca la el acasă”, explică directorul artistic TIFF, Mihai Chirilov.

Sion Sono (54 de ani) a debutat ca poet la 17 ani, iar ca cineast, în lungmetraj, la 28 de ani, cu Bicycle Sights (1990), un succes neașteptat în Japonia. Este recunoscut pentru faptul că preferă – cel mai adesea – să scrie, să regizeze, să producă și să creeze singur coloana sonoră pentru filmele sale. Abordează cu lejeritate genuri foarte diferite, sabotând ingenios convențiile fiecăreia dintre ele, iar firul roșu al temelor sale este alienarea individului în societatea modernă. Creațiile sale au fost proiectate în sute de festivaluri și premiate la Berlin, Karlovy Vary sau Sundance.

Love Exposure, cel mai premiat film al lui Sion Sono, recompensat printre altele cu Premiul FIPRESCI la Berlinale 2008, i-a conferit statutul de regizor cult. Călătoria epică de aproape patru ore este o satiră religioasă centrată în jurul fiului răzvrătit al unui preot fanatic, care hotărăște să comită cât mai multe păcate capitale. British Film Institute l-a plasat printre cele mai bune 10 filme din cinema-ul japonez.

Guilty of Romance a avut premiera la Cannes în 2011 și este o altă capodoperă grotescă, un film noir care explorează relația dintre dorință și vinovăție: o tânără soție care nu găsește satisfacție în căsnicie se refugiază în fanteziile sale masochiste, lucrând ca prostituată. Un titlu de referință pentru iubitorii genului grindhouse, Tag (2015) este o călătorie în cele mai adânci substraturi ale imaginației, un fantasy pentru adulți în care eleve de liceu sunt urmărite și măcelărite de forțe supranaturale.

Suicide Club (2001), filmul care a dovedit abilitatea lui Sono de a jongla cu genurile horror, polițist, thriller psihologic și comedie neagră, vorbește despre valul de sinucideri din Japonia și duce la extrem ideea societății moderne eșuate. Scena introductivă, în care 54 de fete se sinucid în masă producând o baie de sânge, a devenit celebră. Noriko’s Dinner Table (2005), un alt film reper al genului horror japonez, selectat în 12 festivaluri și premiat la Karlovy Vary, explorează probleme actuale ale Japoniei, cum ar fi conflictul dintre generații, alienarea socială, suicidul și volatilitatea identității în era internetului.

Shinjuku Swan (2015), filmul său cu cel mai mare succes de box office, inspirat de o serie manga, urmărește transformarea unui tânăr ajuns traficant de prostituate în cel mai mare district „roșu” din Tokyo. The Virgin Psychics (2015), o adaptare după benzi desenate manga, este o comedie trăsnită care abundă în aluzii sexuale și în care adolescenții dețin puteri telepatice.

O excepție în filmografia sa, Love & Peace (2015) este o înduioșătoare comedie muzicală suprarealistă care parodiază filmele clasice de familie, aducând un omagiu genului kaiju, cu monștri. The Land of Hope (2012), inspirat de urmările exploziei de la Fukushima, este o dramă emoționantă despre două familii separate de un dezastru nuclear. Be Sure to Share (2009), o altă excepție de la genul J-horror (japanese horror), abordează tema relației fragile dintre un fiu și tatăl său, umbrită de descoperirea unei boli terminale.

Mai multe informatii pe : www.tiff.ro| Facebook:TransilvaniaIFF| Twitter: TIFFRomania | Instagram | Youtube|Blog TIFF