Dar mai am momente de luciditate cum e acesta în care scriu și-mi realizez handicapul la fericire și incapacitatea de originalitate. Și atunci fac apel spre noi toți, tinerii ce-am avut sau am pierdut odată vise. Să nu ne mai fie frică să iubim din suflet și cu toată inima, s-avem încredere noi și în ceilalți, să fim curajoși, să scriem necazurilor vieții cu fruntea sus, să semnăm cu zâmbet, să fotografiem fericirea în viețile noastre și să o păstrăm în inimi pentru totdeauna, să ne bucurăm și să bucurăm pe alții. Să ne trăim viața și să fim noi înșine.

Clișeul acesta al vieții prea scurte e atât de dureros de-adevărat. Îl simțim pe propria piele la fiecare început și sfârșit de an universitar sau chiar mai des de atât.  Și dacă tot trăim atât de puțin, de ce-am fi niște copii ieftine care nu trăiesc prin propria oglindă? Iar perioada aceasta a tinereții e cea mai periculoasă pentru că încă ne căutăm și ne descoperim.

Însă ideea e să ne căutăm înăuntrul nostru și să găsim autenticul din noi, nu invers. Dacă vom începe căutarea cu exteriorul, șansele să reușim sunt nule. Și mai mult, vom fi falși și nu vom trăi viața la adevăratele ei cote. Vom fi mediocri la capitolul ,,live your life”.  Pledez azi în favoarea originalității fiecăruia dintre noi. Să nu ne lăsăm încătușați nici în modernitate, nici în tradiție. Să ascultăm șoapta instinctelor noastre, să fim firul acela diferit de nisip de pe o plajă ce e toată la fel, să fim firul de nisip ce nu se lasă dus de val.

Sursa: joashpaunil.com